Parvovirozele carnivorelor ( canide, feline, mustelide) cuprind următoarele patru tipuri de viroze:
1. Enterita hemoragică – gastroenterita hemoragică – parvoviroza câinelui ( P.V.C.).
2. Enterita virotică a nurcilor ( E.V.N. );
3. Panleucopenia felinelor – gastroenterita contagioasă prezentă la pisică ( P.L.F. );
4. Boala de Aleutine – plasmocitoza sau hepatonefrita la nurcă ( B.A.).
Între diferitele parvovirusuri ale carnasierelor ( P.L.F., E.V.N., P.V.C.) există o mare înrudire antigenică.Această înrudire antigenică poate fi pusă în evidenţă prin reacţii încrucişate de seroneutralizare şi inhibohemaglutinare ( virusul de pisică poate fi folosit ca antigen pentru a pune în evidenţă anticorpii la câine şi invers), însă prin aceleaşi reacţii ies în evidenţă şi diferenţe antigenice, deoarece titrurile obţinute într-un sistem homolog, sunt întotdeauna uşor superioare celor obţinute în sistem heterolog.
Studiind panleucopenia felină şi enterita virotică a nurcilor, se constată că, în ambele viroze există multe caractere comune în ceea ce priveşte formula leucocitară, semnele clinice, modificările anatomice. În plus, vaccinurile preparate pentru pisică, dau la nurci o imunitate solidă. Nu s-a reuşit să se realizeze infectarea nurcilor cu material provenit de la pisicile bolnave de P.L.F. şi infectarea pisicilor cu material provenit de la nurci bolnave. Din aceste considerente, se crede că virusul E.V.N. este o mutantă stabilă a virusului P.L.F., adaptat pentru organismul nurcilor. Totodată, s-a constatat că, virusul P.L.F. nu provoacă boala câinelui, însă anticorpii produşi în urma acestui contact heterolog, neutralizează virusul P.V.C. şi protejează câinele contra bolii sale.
Ipoteza potrivit căreia, virusul P.V.C. ar deriva prin mutaţie din virusul P.L.F. sau din virusul E.V.N., nu are argumentaţie ştiinţifică. Cercetări biochimice recente în care s-au utilizat enzime de restricţie ale ADN-ului au arătat pe de o parte că toate tulpinile virusului P.V.C. au profiluri enzimatice de restricţie pentru ADN-uri similare şi pe de altă parte, virusul P.V.C. nu are origine directă, nici una din cele şase tulpini vaccinale cercetate, provenite din virusul P.L.F. sau virusul E.V.N.. Pentru una din cele şase tulpini, s-a calculat că faţă de cele trei situsuri enzimatice de restricţie caracteristice pentru parvovirusul canin, ar fi necesare, cel puţin cinci mutaţii specifice adiţionale pentru a se angaja o structură de virus P.V.C. şi că probabilitatea unui astfel de fenomen este de 1030 , cu alte cuvinte infimă.
Studiul paternităţii antigenice a parvovirusurilor carnivorelor, izolate din teren, întreprins de Parrish cu ajutorul anticorpilor monoclonali a condus la următoarele:
- toate tulpinile virusului P.V.C. sunt omogene şi posedă în comun 4 situsuri antigenice;
- tulpinile virusului E.V.N., izolate începând din anul 1979 prezintă variaţii nete faţă de tulpinile izolate în anii anteriori. Acest ultim aspect, care scoate în evidenţă heterogenitatea tulpinilor virusului E.V.N. şi în special devierea lor în timp, constituie un argument să se considere că virusul E.V.N., ar putea fi luat ca eventual precursor genetic al virusului P.V.C.
Recunoaşterea relaţiilor strânse, ale virusului P.V.C. cu grupul virusurilor P.L.F.-E.V.N., a permis dezvoltarea rapidă a metodelor de cultură „in vitro”, serologic, a diagnosticului şi a imunoprofilaxiei.
|
